Foto: Ion Buga

După aproape 20 de ani de căsnicie îngropați în bătăi și umilințe, Maria*, o femeie dintr-o localitate din sudul republicii, a decis să plece de lângă soțul abuziv. Acum își construiește o viață nouă, alături de cele patru fete ale ei. A parcurs calea spre libertate cu ajutorul angajaților Centrului de reabilitare a supraviețuitoarelor violenței, creat în UTA Găgăuzia cu sprijinul Programului Națiunilor Unite pentru Dezvoltare (PNUD) Moldova.

Maria l-a cunoscut pe viitorul soț când avea 15 ani, iar el – aproape 22. Când a împlinit 16 deja locuiau împreună. Și-au oficializat relația după ce a a venit pe lume primul lor copil. Își dorea o familie fericită, dar visurile s-au ruinat odată cu prima bătaie. S-a întâmplat la scurt timp după ce s-a mutat în casa bărbatului și, de atunci, violența s-a repetat frecvent, chiar și atunci când femeia era însărcinată.

La început, după fiecare episod dur de violență pleca de acasă și își găsea refugiu în casă părintească. Revenea, lăsându-se convinsă de rugămințile bărbatului, sperând că lucrurile se vor schimba. Speranțele se ruinau iar și iar, pentru că soțul uita repede de promisiuni, iar bătăile începeau din nou.

Mai târziu, când apăruseră pe lume cele patru fete ale ei, nu mai fugea la mama. „Îmi era rușine”, spune femeia. Astfel, se adăposteau toate cinci pe la vecini, prin case părăsite sau, pur și simplu, stăteau la poartă, așteptând ca furia bărbatului să se stingă.

Între cele patru sarcini nu prea a avut posibilitatea să se angajeze, mai ales după nașterea celui de-al treilea copil, care a venit pe lume cu dizabilități grave. Astfel, în unele perioade, singura sursă de venit a familiei erau indemnizațiile pentru copii - o sumă modestă, dar de la care se iscau cele mai multe certuri în familie. Era bătută, spune femeia, pentru că utiliza banii ca să cumpere scutece și mâncare pentru copii, în timp ce soțul ar fi vrut să meargă la bar sau să își cumpere țigări.

Cât timp a fost căsătorită, Maria a depus șase cereri la poliție, iar soțul său s-a ales cu tot atâtea dosare contravenționale și cu ore de muncă în folosul comunității. „Mergea, făcea orele de muncă, promitea că își schimbă comportamentul, dar pe urmă uita și se apuca din nou să mă bată pe mine și să îi sperie pe copii”.

Conflictele s-au întețit acum un an și jumătate, de când familia s-a mutat împreună cu părinții soțului. De atunci femeia s-a pomenit agresată moral și fizic nu doar de bărbat, dar și de soacră.

Lucra concomitent la două strunguri la uzina unde se angajase, opt ore pe zi, ca să câștige niște bani în plus. „Veneam acasă ruptă de oboseală, iar acolo începeau certurile și bătăile”.

A ajuns la capătul puterilor și a cerut ajutor abia după ce a fost bătută și lăsată în miez de noapte, împreună cu mezinele familiei, pe o stradă dintr-un sat vecin, unde au mers să-și viziteze rudele.

„Pur și simplu m-au scos din mașină, s-au întors și au plecat. Eu am rămas singură, cu doi copii. Am așteptat vreo oră, credeam că se întorc, măcar de dragul fetelor, dar nu au revenit”, spune femeia.

Salvarea a venit din partea Centrului pentru reabilitarea supraviețuitoarelor violenței

A sunat la 112, iar la scurt timp a fost adusă la Centrul pentru reabilitarea supraviețuitoarelor violenței din UTA Găgăuzia. Instituția funcționează de la finele anului 2020, fiind deschisă cu sprijinul PNUD. La Centru, Maria a primit asistență de urgență, a scris o plângere la poliție pe numele soțului și soacrei. Tot poliția a ajutat-o să le aducă la Centru și cele două fete mai mari, care, la momentul incidentului, erau în casa socrilor.

La fel ca și toate femeile care au nevoie de găzduire pe motiv de violență, Maria a primit o cameră mobilată și dotată cu tot necesarul pentru un trai confortabil alături de copii săi. I s-au oferit haine și tichete de masă pentru fiecare membru al familiei, pe care să își poată cumpăra produse de la magazinul din localitate, iar ulterior să își pregătească mâncare la bucătăria centrului.

Femeia a locuit o lună întreagă în instituție - mergea zilnic la muncă, iar fetele mai mari aveau grijă de cele mici, învățând și petrecând timpul împreună în sala de jocuri frumos amenajată, sau se plimbau pe teritoriul centrului.  

 

 

 

 

În paralel, atât Maria, cât și fiicele sale au beneficiat de asistență psihologică pentru depășirea traumei. Cu ajutorul juristului de la Centru, femeia a reușit să rezolve și problema partajării averii și să recupereze mobilierul și tehnica de uz casnic pe care o cumpărase muncind din greu. Tot cu ajutorul juristului, Maria va soluționa și problema creditului de 60 de mii de lei, pe care l-a contractat pentru a instala un sistem de încălzire în casa socrilor și pentru care e nevoită să achite în jur de 1500 de lei lunar, o sumă astronomică pentru ea.

Acum, la aproape două luni de la plecarea de la centru, viața Mariei pare să fi intrat pe făgașul normalității. Ea s-a mutat în casa părinților - cât era la Centru a reușit să repare și să mobileze două camere. A transferat cele trei fete mai mici în școala din localitate, iar fiica mai mare învață la un colegiu de medicină.

 

 

 

 

Deși are grave probleme de sănătate, cauzate, potrivit ei, de bătăile soțului, femeia este încrezătoare că va reuși să își educe cu demnitate cei patru copii și să aibă o viață liniștită.

Chiar dacă știa de existența Centrului de reabilitare, Maria spune că nu s-a gândit niciodată că va ajunge acolo.

„Așa e la noi, femeile tac și rabdă. Unele își pierd sănătatea, iar altele – viața. Tot speră că poate se va schimba, poate nu va mai lovi în mine, poate va fi totul bine. Sunt multe familii unde femeile trăiesc cu această speranță deșartă”.

La cei 35 de ani pe care îi are, Maria regretă un singur lucru  – că nu a reușit să facă o facultate, că nu are o profesie. „Dacă aș putea da timpul înapoi și aș putea vorbi cu mine, cea care s-a căsătorit la 16 ani, i-aș spune să nu se grăbească - să învețe, să investească mai mult în cunoștințe. Reușești oricând să te căsătorești, dar trebuie să ai profesie, să fii stăpână pe viața ta. Eu chiar cred că educația le poate ajuta pe femei. Trăim în secolul XXI, nu poți face un pas fără a ști carte”, afirmă ea.

Chiar dacă Maria a plecat din Centru, specialiștii vor monitoriza situația ei încă cel puțin un an, ne spune Alexandra Hadji, manageră de caz.

„O dată pe săptămână  vorbesc cu ea la telefon ca să văd dacă nu are probleme și dacă da, cum o pot ajuta. Ea va avea nevoie în continuare de asistența psihologului, a juristului, drept urmare intervenția noastră continuă, dar deja de la distanță”. 

Centrul pentru reabilitarea supraviețuitoarelor violenței este amplasat într-un edificiu de circa 500 metri, cu două etaje, care a fost renovat din temelie. Instituţia poate găzdui concomitent până la 20 de persoane, femei şi copiii.

La parterul clădirii se află centrul comunitar, destinat femeilor și bărbaților din grupuri dezavantajate, precum și persoanelor care au nevoie de consiliere sau sprijin.

„Ne poate sesiza, la orice oră, orice locuitor din UTA Găgăuzia, care este martor la un caz de violență. Intervenim prompt ca să adăpostim femeile și să le oferim sprijin și consiliere în perioada de criză. Constatăm că în unele cazuri femeile suferă nu doar din cauza violenței soților/partenerilor, unele fiind agresate și de alți membri ai familiei, cum ar fi soacra sau socrul. La fel, în afară de violența fizică, suntem martori la un șir de alte tipuri de violență, cum este cea economică, psihologică”, spune Svetlana Gheorghieva, directoarea centrului.

Centrul a fost deschis în cadrul proiectului „Combaterea violenței împotriva femeilor în Republica Moldova: explorând și învățând din soluții locale”. Acesta se înscrie într-o inițiativă globală a PNUD, intitulată „Eliminarea violenței în bază de gen și realizarea Obiectivelor de Dezvoltare Durabilă”, care are scopul să abordeze prevenirea violenței la scară largă, implicând parteneri, strategii și surse de finanțare noi. În afară de Republica Moldova, proiectul este implementat în alte șase țări - Bhutan, Liban, Indonezia, Irak, Peru și Uganda.

* numele a fost schimbat, pentru a-i proteja identitatea